25 iun Marin Gherasim: Olimpul lui Alexandru Chira
De citiva ani buni de zile, la Tauseni, linga Cluj, cu o tenacitate si cu un devotament exemplare, Al. Chira isi construieste, pe un deal aflat deasupra satului, o lume de semne si intelesuri prin care incearca sa intre in dialog cu lumea, sa o inteleaga. Sa o inteleaga si sa se inteleaga, sa comunice cu semenii. Dar si cu stihiile cosmice.
Incercare grea, plina de meandre, de capcane, in care Chira isi convoaca memoria copilariei ca tarim al adevarurilor genuine, al elanurilor necenzurate, cind copilul animat de utopice porniri a incercat sa zboare precum altadata miticul Icar…Artistul de astazi, in care pornirile spre realizarea imposibilului s-au conservat intacte – dar care este granita dintre posibil si imposibil, dintre proiectia interioara si lumea reala, dintre proiecte si utopia intruparii lor? – imagineaza o gigantica „opera fara sfirsit“, o gigantica opera himerica, metafora a destinului, a locului si a dezmarginirii acestora.
Despre lucrarea, actiunea lui de artist, pictorul spune ca aceasta se afla in zona de tensiune dintre proiect si utopie, dintre proiectul care se intrupeaza in finit si corporal si utopia proiectului infinit spatial, temporal, conceptual: opera dezmarginita, deschisa, aflata sub semnul, in starea de proiect continuu, de proiect sine die, cum rosteste artistul. Aceasta conceptie, aceasta atitudine fata de opera de arta induce un dublu paradox: unul de natura spatiala, un altul de natura spatio-temporala. Etimologic, ou topos in greceste inseamna „loc care nu exista“, iar utopia este inteleasa ca proiect irealizabil. Unul din paradoxuri, in cazul lui Al. Chira, este ca proiectul lui utopic se intrupeaza, devine tangibil, primeste un topos. Starea proiectuala prinde trup, se incarneaza. Dar Al. Chira pune mereu in criza ambii termeni, intre care mentine o permanenta tensiune: utopia devine realitate, care, la rindul ei, devine proiect etern, intr-o vesnica neodihna. intre real, instaurat, si posibil, virtual, Al. Chira stabileste un raport dialectic fecund.
Ca sa ma exprim printr-un oximoron, realul lui Chira este un real proiectual. Din punctul meu de vedere, acest paradox spatio-temporal al proiectului sine die, aceasta fuga spre mereu noi orizonturi („Din deal in deal pina la Viena“) poate comporta pericolul a ceea ce Constantin Noica a numit „devenire intru devenire“, imposibilitatea de a proiecta devenirea intru fiinta. Evident ca Fiinta nu este o „halta finala“, un tarim al odihnei confortabile, suficiente siesi – Constantin Noica insusi o spune: „A intelege fiinta inseamna a o privi ca devenire intru fiinta“ –, dar scopul final cred ca este iesirea din „starea de vectorialitate“.
Daca procesul, drumul, s-a spus, sint mai importante decit „ajungerea“, atunci drumul trebuie sa fie un „Drum al Damascului“, un drum al revelatiei Adevarului, al sensului. Altfel, devenim calatori fara tinta. Alexandru Chira are intelepciunea sa nu cada in capcana atopiei sau a inaintarii intr-un timp fara directie, indiferent directional. Pentru crestini, timpul este directionat spre Judecata. Pentru Al. Chira, timpul este un joc permanent al memoriei si al clipei, o permanenta intoarcere in trecut (copilaria, adolescenta sint evocate obsesiv), „timpul prezent“ fiind de fapt unul tranzitiv, parelnic, in perpetua miscare. Al. Chira intuieste „tinta finala“, dar are sfiiciunea sa nu o numeasca…
Dar pentru ca am vorbit despre perspectiva crestina asupra intelesurilor, adesea m-am intrebat si l-am iscodit si pe Al. Chira care este credinta lui? L-am intrebat chiar, odata, daca nu cumva incearca sa propuna o noua religie, una sincretica, in care in matricea ortodoxa sa intre si practici, ritualuri, simboluri eleusine, egiptene, budiste, islamice, vechi testamentare etc. Aceasta pentru ca in imagistica sa, dar si in ideatia sa, apar semne si ritualuri ce ne duc cu gindul la „ritualurile de initiere“ pagine, arhaice, ce nu se gasesc in crestinism. intrebarile nu pot fi evitate pentru ca nu sint indiferente. La Tauseni, pictorul „s-a confesat“ cu gravitate, spunind ca tot ceea ce cauta sta sub semnul dialogului cu acest mare incognito care ne inconjoara fara sa se „inchida“ in vreo dogma data. Un dialog plin de mirare cu lumea, un dialog extatic, as indrazni sa spun.
Unul din simbolurile importante cu care opereaza artistul este simbolul apei, al ploii invocate ritualic, al ploii ca semn venit de sus intru fertilizarea pamintului. Artistul concepe un ritual al ducerii apei pe anume „trasee initiatice“ catre Fintina Oglinzii cu Memorie, fintina care „are menirea de-a alimenta cu apa vie intreg ansamblul“. Mai mult chiar, intr-o viziune ampla, poetica, transcendentala, artistul este in asteptarea unei transmutatii: „Apa izvorului se va intilni cu apa cerului – vor naste scara curcubeului, a inaltarii de pe urma“.
Faptul imi aminteste de un miracol pe care l-am trait aievea in copilarie, un miracol crestin. Era in anul 1947, an al unei secete cumplite, ce dura de luni de zile. Preotii din oras, printre care se numara si tatal meu, printr-o procesiune cu icoane spre cimpurile pirjolite din jurul Radautilor, invocau pe Cel de Sus prin ruga sa dea ploaia datatoare de viata. Ramine o taina ceea ce s-a petrecut si pentru care depun marturie acum: in timpul slujbei de invocare a iubirii divine pentru oameni, a inceput sa ploua!
Este o experienta diferita de cea a lui Al. Chira, dar, de asemeni, plina de sensuri ce depasesc puterile ratiunii noastre. De-semne spre cer, pentru ploaie si curubeu, denumirea ansamblului sculptural de la Tauseni, este rodul unei viziuni integratoare a artistului in care destinul propriu se ingemaneaza inextricabil cu destinul satului din care provine, destine ocrotite, pecetluite de imensitatea cosmica.
Artistul invoca, convoaca si provoaca mereu puterile cosmice prin actiunea sa magico-poetica, dar nu uita de puterile formatoare si trans-formatoare ale Bisericii, ale Scolii sau ale Caminului Cultural din sat, pe care le conecteaza sau la care conecteaza prin fire vazute ori nevazute lucrarea sa… Traseele incep sa convearga, hexagonul in care se inscrie intreg ansamblul se inscrie, la rindul sau, intr-un cerc ce devine sfera. in centrul sferei se afla satul natal al artistului, ramas sa reflecteze in oglinda constiintei sale eterna trecere si petrecere a lumii.
Ne stau marturie: Casa Pastorului, Oglinda pentru semanator, Casa ploii, Model pentru curcubeu, Fintina oglinzii cu memorie, Clopotele tacerii, Icoana pentru ploaie si curcubeu, Drumul ritualic, Potecile initiatice, aflate pe Olimpul lui Chira de la Tauseni…
2007