Alexandra Titu: Alexandru Chira – mitul paternitatii

25 iun Alexandra Titu: Alexandru Chira – mitul paternitatii

„…omul se naste dintr-o singura fiinta sau din doua?”

Claude Levi-Strauss, Structura miturilor

SIMETRIA este un „instrument logic“ o metoda impli­cata intr-un sistem formal, pentru a iesi din stupoarea diviziunii unitatii in doi (cifra cu care incepe decaderea in multiplu, in lume, in hazardul polimorfiei si instabilitatii ce culmineaza cu efemeritatea si se anihileaza in moarte) – si a refacerii unitatii, din intalnirea a doua elemente, presupuse polare. Unele filosofii sau religii imping polaritatea, pana la opozitie, iar simetria nu mai e doar rezultatul sesi­zarii unui model ce functioneaza la ni­velul realitatii, ci un principiu moral, Lumina si Intunericul, dreapta si stanga, susul si josul, negrul si albul – semni­fica atunci binele si raul, adevarul si ne-adevarul. Simetria este insa un mod de a depasi tocmai polaritatea, tocmai binaritatea, multiplicata in serii pare, fara a apela la triada, care reface unitatea dupa aventura unului in lume. Ea este reflexul unei reductii, al recunoasterii unei legitati limpezi, a unei ratiuni coerente, in spatele manifestarilor tulburator diverse. Este o sinteza mereu acti­va, principiu unificator ce pastreaza, insa, identificabile partile unitatii. Ca principiu al creatiei si al cunoasterii – ca principiu al creatiei-cunoastere – este aproape principiul ideal, bazat pe sime­tria transparenta subiect-obiect, artist-­lume. Constientizarea acestei posibilitati a sintezei permite spiritului creator un raport activ cu lumea, mai autoritar decat cel al unei imediate imitatii desi oglinda este unul dintre simbolurile tipice ale simetriei. Oglinda ramane insa doar unul din termenii unei simetrii. Artistul este cel ce aseaza fata in fata realul si oglinda, cuprinzand in imagine intregul. Intregul a carui jumatate prima e realitatea, iar jumatatea secunda – el insusi. Pentru a stapani permanent sin­teza in care se gaseste angrenat, artis­tul trebuie sa-si purifice la maximum instrumentarul receptarii, corectand, prin raportare la ratiune, marja de eroare furnizata de perceptii, si amplificata ne­limitat de afecte.

Alexandru Chira, a carui creatie con­tinua, de la primele sale cicluri de de­sene, proiecte si actiuni, sa rafineze a­ceasta relatie echilibrata la maximum dintre subiectul activ si o realitate pasi­va, indispensabila, dar inselatoare, este prin excelenta un astfel de artist ce practica sinteza de tipul simetriei, ca pe o solutie salvatoare si pentru el si pen­tru realitatea insasi. Imaginea si lim­bajul sunt practicate ca surse de infinite simetrii. Ele expliciteaza simetria la ni­velul unui termen sau altul (fantana, su­veica, oglinda, modul uman, si asa mai departe), dar toate aceste explicitari deriva din profunda simetrie initiala. De fapt pictura (demersul sau), spa­tializeaza (simetria fiind o solutie spatiala) acest mit al subiectului ce patrunde lumea, regasind la toate nivelele ei, de la geneza viului la proiectele structurale ale materiei, si chiar la dualitatea traditionala materie-­forma, reluari si dezvoltari ale aceleiasi teme. Firesc, deschiderea sa spre lume elimina entuziasmul senzorial (reduce pe cat posibil „anestezia senzatiei“), ca si instabilitatea afectului. Firesc, artistul-creator (unica ipostaza a umanului care intereseaza un astfel de demers) se si­tueaza in centrul lumii – conditie spatiala ce propune un nivel mai complex al aceleiasi fundamentale simetrii. Artis­tul (Semanatorul-Geometrul), artistul, deci, ca generator de realitate si ca or­donator al realitatii, redevine astfel, cu autoritate, punctul de intalnire a celor doua discursuri ce se justifica reciproc, ce justifica simultan subiectul si obiec­tul, lumea si omul. Este un mod subtil de a reinstaura un antropocentrism ce re­cupereaza dimensiunea cosmica a actului artistic, depasind autismul expresionis­mului postmodernist. Orgoliul antropo­centrist e dublat de o delicata umilinta, metafora melcului, prizonier al laborioasei sale izolari, materializate in pelicula pretioasa, translucida si savant geome­trica, propune de la inceput termenii (si scenariul) izolarii, ai filtrarii circums­pecte a senzatiei (informatiei), ai uni­versului recreat pe baza celor doua principii fundamentale – transparenta si geometria. Se afirma fara echivoc pre­misa detasarii fata de incarcatura „tul­bure“, fata de placerea spontana, pe care lumea o practica, mod primar de a a­trage subiectul spre sine, artistul cau­tand adevarata frumusete a rationalitatii din spatele aparentei in perfectiunea mecanismelor de functionare care sunt mar­turii ale semnificatiei sale – si, in ul­tima instanta, elegante argumente ale finalitatii sale. Procesul de la perceptie la concept, care se afla in embrionul proiectului generator al noii sale lumi, elaborate (termen ce se poate confunda sau opune celui de create) pare simplu si traditional in clasicitatea sa. Comple­xitatea si dificila sa practicare provine din contradictia intre aspiratia cosmica, a atitudinii de tip filosofic, ce impune demersul reductiei spre general, a expli­citarii substructurii ordonatoare si logice – si, la polul opus, atentia la detaliu, reluarea tot mai rafinata a experientei rea­lului, experimentarea realului ca tip de a controla contactul cu el, diferentiin­du-l astfel de experienta comuna apropiata cu metodologia stiintei. Fireste, in acest dualism, ponderea se afla de partea spiritului filosofic, ce conserva prestigiul „marilor intuitii“ si releva unitatea fundamentala a realului, nu doar la nivelul formei, ci al intregii sale tex­turi de procese si obiecte, de energii si materie. lnevitabil, artistul accentueaza caracterul intuitiv implicat de sistemul de cunoastere si descifrare al filosofiei traditionale. Chiar atunci cand in arsenalul sau patrund (sau sunt citate) metodele operationaIe ale spiritului stiinti­fic, aplecat spre detaliul relevant, domi­nat de indoiala fata de adevarurile deja afirmate, de constiinta relativitatii si provizoratului oricarui adevar formulat, in fine de imperfectiunea subiectului ca analizator si evaluator al informatiiIor, toate aceste referiri sunt prezente doar din nelinistea de a nu parasi prea re­pede o realitate prea bogata, riscand astfel a pierde tocmai elementul extrem de important care ar releva unitatea de principiu, aceptata ca premisa. Iar re­levanta detaliului se bazeaza mai curand pe traditionala simetrie a unitatii ce se reflecta in detaliu, a macrocosmosului oglindit in microcosmos, a proiectului ce poate fi reconstituit prin fragment. Oricum, vecinatatea spiritualitatii „reci“, obiectivate pe cat posibil a analizei de tip stiintific accentueaza aspectul scrupulos al reflexiei – elaborare ce genereaza imaginea. Dar tocmai aceasta obiectivare maxima a metodologiei stiintifice, in care subiectul nu mai are rol activ decat ca ascutire extrema a pasivitatii sale in cunoastere, devine in sine suspecta, iar odata atins maximum-ul (convenabiI unei experiente totusi artis­tice) de cufundare in finetea procesului, artistul regaseste nevoia planului idealist, al imaginii unei unitati oferite de principiiie traditionale, si redevine sensibil la valoarea afectiva a unei anumite zone-prototip, a realului, zona expe­rientei privilegiate in care se regasesc (si asupra careia se transfera) raporturile cheie ale unitatii de principiu.

Relatia dintre etapele statice ale de­mersului – care sunt imaginile – si an­samblul care Ie ilumineaza raportarea a­cestor intreguri ce tind spre finit, fiindca premisa rigorii exclude ebosa, la un dis­curs la randul sau in aparenta deschis, dar dezvoltandu-se in raport cu sine, intr-un proiect cosmic, deci excluzand infinitul, este relevanta pentru un sistem al carui scop este de a pune in lumina unitatea lumii, sugerand totodata diversitatea – controlata – a celulelor prin care ea se manifesta inevitabil. Relatia dintre materie si forma e relevanta de asemeni. Materia continua sa fie ele­mentul proscris, din a carei frumusete artistul retine doar o transparenta si im­personala expresie cromatica, forma pur­tand mesajul geometriei (ca mod de ope­rare al ratiunii creatoare). De altfel, actiunile prin care dublul puriflcat al lumii, realizat de artist se raporteaza simetric celor prin care omul cel mai fara fisura integrat cosmic – agricultorul – face sa re-nasca, sa continue, sa persiste lumea insasi, trec prin „casa“, prin momentul, prin „semnuI“ Geometrului.

Mit spatial, arta lui Alexandru Chira este, cum observam deja, mit al nasterii realului, in care se contureaza, ca instru­ment indispensabil principiul masculin, principiul activ al formularii legii, al insamantarii, al imaginarii constiente, treze. Este, in fond, asa cum filmul artistului despre spatiul ingarduit o divulga, un mit al paternitatii.

Contrapunct, nr 17, 15-21 mai 1992