25 iun Theodor Redlow: Timpul ucis, culoarea salvata
Se crede ca timpul dumnezeirii este nunc aeternum… Un parinte spiritual al meu imi spunea ca picteaza si el, asa, „ca sa-si omoare timpul“. E vorba tocmai despre „monahul interiorizat“ pe care il lauda de mult Sorin Dumitrescu – despre pictorul care a imbracat „pijamaua mantuirii“(asemenea lui Petre Tutea) si care, in fiecare clipa de veghe a vietii sale, isi privegheaza propriul trup, lucrand linistit la metanoia sa, pentru a fi pregatit in clipa suprema – dar cat de banala! – a mortii. Singurul amanunt pe care nu l-a divulgat eroul dialogului despre Dracu’ e numele veghetorului din Balta Alba: Gheorghe Berindei. Pictura lui (ca strategie si tactica semiotica) n-are nimic de-a face cu aceea pe care o tot proiecteaza intru „ functionalitate poetica, utopica“ prietenul meu si partener de generatie, Alexandru Chira. Si totusi (voi cita disparat din multele noastre „dialoguri de lucru“): „ Nu pot trasa nici macar o linie fara sa o numesc. De multe ori un cuvant nu poate fi desenat sau nu stiu sa-l desenez – atunci il scriu si invers, un obiect nu poate fi numit si atunci il desenez pentru a numi cat mai clar si a trimite cat mai departe. Fiecarui cuvant ii pun in fata o oglinda pentru developarea sensului. Pe de o parte, oglinda ma cheama in tiparul ei (matrice pentru tacere, absenta, ecou…); pe de alta parte, eu ma retrag in centrul creierului meu. Desenandu-mi mainile, asa cum cresc ele din mine, in fata ochilor mei, obtin autoportretul pe care nu-l pot vedea decat eu, din unghiul meu de vedere. Eu insumi – cu pielea mea, cu cristalinul ochiului meu, devin o oglinda. Mainile mele sunt eu, eu sunt tatal meu, autoportretul este portretul sau ca Semanator si Geometru. Atentie, nu este (numai) ce se vede acolo! De fapt, lucrarea e urma pe care calc eu ca sa vad hat, departe“ – imi spunea el cu aparenta trufie (de fapt e platosa care-i apara pudoarea, sfiala, smerenia).
Ei bine, daca straegia si tactica lui Chira tin de sintagme personal-mitologizate precum: Geometria si Natura, Memoria-Oglinda, Simetria-Amiaza, departele pe care il atinteste acest „ autodidact intr-ale transcendentei“ („l’au-dela”?) este un proiect ideal pentru construirea ansamblului coerent si complet de Telepoeme, Stereopoeme si Instalatii-Aparate-Agregate, cu o finalizare – probabil – transmundana si care va primi titlul de Templul Asteptarilor… In termenii lui Umberto Eco, ar fi vorba despre Casa lui Solomon si Umbilicus Mundi, despre hierograma catre care trebuie indreptata vesnic „ruga intrebarii“, despre paradisiacul lichid amiotic in care se adapostelste presupusa Taina pe care marii initiati o detin cu pudica strasnicie (ca antonim al acelei histrionice smerenii care a ajuns sa ne cam agaseze in timpul din urma). Dar daca aceasta Taina (suprema, originara, indescifrabila si despre care este interzis sa vorbesti in termeni „solemni“) ar putea fi, totusi, aproximata in idiolectul unei cromomitologii ce poarta sigiliul lui Alexandru Chira? Voi cita iarasi din dialogurile noastre: „ Violetul are in el si sanguinul si celestul – el poate fi socotit ca o medie intre Ziua cosmica si Noaptea cosmica. Aceasta culoare e pentru mine ca o sinteza care impaca domeniul limitat al vizualului cu ceea ce este dincolo. Poate ca la inceput n-au fost rosul si albastrul, ci violetul. Aceasta trebuie sa fie cu adevarat culoarea primaverii: un violet luminos, transparent, trans-senzorial /…/ il vad si la o departare infinita, dar si patrunzand ca un plan prin mine, strabatandu-ma hat, in spate… Si mai simt uneori ca vorbesc de dincolo de spatiul proxim, de dincolo de moarte si de viata, si in acelasi timp dintr-un spatiu intim, devenit camp subiectiv al respiratiei“.
„Asteptarile“ pentru care acest „proiectant de origini“ (atentie: singura anamneza e cu adevarat eliberatoare!) ar vrea sa inalte (post mortem ??) Templul sau sunt „visate“ ca si cum ar locui intre pereti tansparenti – sensibili – oglinditori – luminiscenti; poate fi la fel cum speranta etern omeneasca locuieste in sansa / promisiunea incredibila a mantuitii (metanoia fiind cealalta fata a „medaliei“ divin – umane).
Si iata cum se intalnesc intru acelasi tel nu numai Berindei si Chira, dar si Alexandru si Traian, tatal prietenului meu, care l-a intrebat (nu cu mult timp inainte de moarte): „de ce nu construiesti tu si un aparat pentru vindecat oameni? ” … Dar cea mai datatoare de fiori coincidenta am „patit-o“ de curand, recitind opera pedagogica a lui Paul Klee. Am dat acolo peste o „recuzare“ a curcubeului, a carui splendoare ar fi, de fapt, imperfecta, datorita „rupturii“ dureroase dintre rosul violaceu si albastrul indigo: „sciziunea violetului, acea falie deschisa de o forta contrara / a reprezentat / trgedia divinului /… / cele doua capete misterioase ale lantului trebuie sa se sudeze intr-un circuit infinit, fara inceput si fara sfarsit: totalitatea cosmica a culorilor“.
Pentru mine, insa, violetul – reintregit eventual in Memoria – Oglinda a lui Chira – este adevarata culoare – aura a cuvantului agape = iubire altruista pe care si-o nutresc unul altuia fratii crestini = insasi Iubirea lui Dumnezeu fata de creatura centrala a Creatiei, omul. Or, silaba aum (sau um, om) se crede ca ar fi putut fi numele lui Dumnezeu in limba adamica… Si atunci, violetul cugetului coborat in inima ar vibra in euritmie / sintonie cu duhul Marii Mume a Lumii, cu „palpitul dulce, ca un suier usor“ al Sarpelui Kundalini: „ca o rotire, ca un vartej in apa, ca jumatatea silabei OM“ (v.„Pendulul lui Foucault”). Daca omphalos-ul puiului de om reprezinta legatura fireasca, primordiala cu mama, de ce sa nu ne inchipuim atunci ca fontanela vortex- ul, „ochiul din crestet“ (din moalele capului) ar fi centrul de unde a fost rupt si innodat cordonul ombilical care ne leaga in chip de axis mundi sau vortex ascensional – de Tatal? (De fapt, daca e sa ma gandesc mai bine, violetul „agapic“ ar corspunde, mai degraba, iubirii milostiv ocrotitoare, daruita omului de Mama Lumilor, in timp ce Treimii dumnezeiesti ingerii ii canta, poate, in slava aurie a unei culori – muzica ce trebuie sa fie mai presus decat galbenul ).
Incercand si eu sa „inchid“ – nu cercul culorilor, ci pe acel al cuvintelor – voi inrazni sa fac din nou referire la cele propovaduite de pictorul Sorin Dumitrescu: domnia sa e convins ca modernitatea ar fi „indracita“ si ca artistul care contesta „prestigiul intaistatator al cultului fata de cultura“ / idolatrizand-o pe aceasta din urma, care ar fi in sine diabolica / e sortit sa sufere de „tristetea papagalului izbindu-se de gratiile coliviei“… Dar iata ce-mi scria Sandu (in septembrie 1971, pe cand eram amandoi studenti la „sectia pictura“): „ Pictez printre altele Nasterea unui geniu. Lucrarea este, de fapt, o fiara intr-o catedrala, sau pasarea care si-a taiat aripa in geam /…/ e aici mai multa stridenta decat ceremonie pentru siesta de toate zilele. Aceasta nastere poate fi, la fel de bine, o ingenioasa sinucidere ”.
Cam cioranian pictorul meu, pe cand era tanar – nu vi se pare?
Cotidianul,22.06.1992