25 iun Chira: Posteufemismele
Pesimismul subsemnatului din editorialele precedente a fost scurtcircuitat. Avem un nou presedinte, o noutate absolut noua, care a promis, in numele siglei „DA”, ca, da, s-a terminat cu tranzitia.
SPERANŢA noastra este sa se termine si cu eufemismele tranzitiei sau neoeufemismele vulgare si sa intram in epoca posteufemistica: de la politica la cultura si invers, intr-o reciprocitate, dar si in sintagma celor doi termeni. (Renunt la confuzia negativ interactiva dintre cultura si agricultura).
Daca anterior am definit eufemismele tranzitiei ca fiind expresia “devenirii” noastre postrevolutionare, ca pasaj intre mijloace (fixe) si scopuri (mobile) – suspendati intre forma si continut – si daca optimismul nostru suprarezervat ne-a determinat sa vorbim – aproape filosofic si metafizic – despre o tranzitie eterna, vom incheia acest periplu cu o alta concluzie provizorie (interogativa), si anume ca nu suntem ceea ce am fost si vom fi ceea ce suntem: un perpetuum mobile al paradoxului inaintarii, al ritmicei batai a pasului pe loc (?).
Fara sa ne mai surprinda, cuvintele tranzitiei noastre se despart tot mai mult de actiunile noastre, singurul liant al opozitiei dintre cele doua constituindu-l esenta resemnarii. Cuvintele eufemistice, mangaietoare si amorfe, au fost substituite de neologisme straine si simultan de arhaisme, generand scurtcircuite care desfid neodadaist coerenta oricarei comunicari sub patronajul sibilinic inconstient si paradoxal al asa -zisei globalizari.
Nu sunt un nationalist, dar una e sa fii in sens etimologic inter-nationalist si alta e sa accepti mondializarea ca demers al depersonalizarii si neutralizarii specificului geocultural, care nu implica doar factorul istoric al devenirii nationale, ci si, ca sa luam in aparenta exemple hilare, pe cel genetic si pe cel climatic, la propriu.
„Civilizatia postmoderna” pseudosincretica sau mai exact bulversanta este o sintagma „de sine mergatoare”, adica de sine schimbatoare, a carei morfologie proteica se manifesta cameleonic sfidand dialectica traditionalelor extreme interogatii referitoare la de unde venim si incotro mergem, definitorii pentru cine suntem. Tranzitia defineste eufemistic, ca efect, un blocaj conceptual care neoeufemistic, in cultura, poarta numele de postmodernism (scurtcircuitat la noi, de exemplu, de preaplinul agresiv dintre agricultura si arhitectura). Postmodernismul este deci, simbolic, curentul tranzitiei, adica al crizei continue, suficient siesi si fara alta identitate decat cea cronologica, continuta in numele-i predestinat.
Pe aceste teme am fi scris o carte. Dar, credeti-ne, nu mai avem timp si spatiul nostru real (tipografic) a devenit tot mai virtual, motiv pentru care ne-am pretat la cateva speculatii, chiar daca acel speculum sau, pe romaneste, acea oglinda a fost si ea sparta si cioburile ei au fost imprastiate (diseminate) si „speculate” la negru pe intreg intinsul Patriei si in consecinta pierdute din inventar.
Unii sustin ca totusi rama a fost conservata si ca in ea se va bate in cuie tabloul postmodern al tranzitiei: ca marturie posteritatii despre clipa prezentului nostru continuu, bazat pe speranta reintegrarii noastre in noi insine, pe principiul consacrat de fata morgana.