25 iun Pavel Susara: Despre ploaie, curcubeu si postmodernism
In 1994 pictorul Alexandru Chira a inceput realizarea unei ample lucrari de arta monumentala in localitatea Tuseni, satul sau natal. Desi situata la o distanta mica fata de orasul Cluj, la circa 35 km, aceasta localitate este in afara traseelor circulate ale zonei, aproape izolata in depresiunea unui peisaj deluros, fara facilitati de comunicare cu centrele populate din jur.
Aparent, decizia lui Chira era doar o simpla revenire sentimentala intr-un spatiu aproape inchis, greu accesibil si tot atat de greu de inclus in orice itinerariu turistic. Proiectul parea sortit de la inceput esecului, condamnat sa ramana un simplu gest de autoflatare sau, in cel mai bun caz o forma de stingere a unei datorii morale pe care artistul o avea fata de locul in care s-a nascut si fata de comunitatea pe care a parasit-o. Iar utopia si generozitatea artistului, dincolo de semnificatia lor abstracta, riscau sa ramana suspendate din pricina unei previzibile disfunctii de comunicare intre forma plastica propriu-zisa si orizontul de asteptare al unei comunitati care traieste in alti parametrii de civilizatie decat cei pe care ii presupune, pentru o justa intelegere, o astfel de lucrare. Aceste suspiciuni apriorice au fost, insa, repede risipite, iar instalatia lui Chira s-a transformat, la fel de repede, intr-un eveniment al artei romanesti contemporane si intr-o experienta fundamentala a comunitatii locale.
Lucrarile de amenajare si de amplasare s-au transformat instantaneu in ceremonial, iar prezenta individuala a artistului s-a resorbit si ea intr-un impresionant gest colectiv. Pentru ca Alexandru Chira nu s-a intors acasa ca un civilizator, ca un pedagog pregatit sa porneasca o alfabetizare, ci ca un agent al memoriei si ca un factor de resuscitare a unor mentalitati arhaice. El a reusit sa concilieze pana la contopire contemporaneitatea cu traditia, gratuitatea cu functia simbolica, individualitatea artistului cu instinctul comunitar, scenariul magic cu ritualul crestin. Amplasata pe un bot de deal, pe un promontoriu care coboara aproape pana in ulita satului, lucrarea este simultan inlauntrul si in afara perimetrului localitatii. Ea a devenit o prezenta cotidiana, un reper mereu accesibil, dar si un vehicul al transcendentei, o poarta deschisa catre miracolul cosmic. Forma a generat o functie, expresia artistica a eliberat un sens existential. Scenariul narativ care precede si insoteste instalatia este si el orientat spre acelasi scop: redesteptarea legaturilor magico-simbolice dintre om si univers.
Cele patrusprezece elemente realizate pana acum poarta urmatoarele denumiri: 1. Casa Pastorului (sau a Ingerului), 2. Oglinda pentru Semanator, 3. Casa Pasarii de Foc sau Casa Ploii, 4. Model pentru Curcubeu, 5. Fantana Oglinzii cu Memorie, 6. Oglinda cu Memorie, 7. Oglinda pentru Reflectare, 8. Doua Proiecte de Drum, 9. Clopotele Tacerii, 10. Icoana pentru Ploaie si Curcubeu, 11. Icoana Rotativa pentru Mesaje, 12. Icoane Senzoriele, 13. Drum Ritualic si 14. Poteci de Initiere. Iar lucrarea, in intregul ei se numeste „De-semne spre cer pentru ploaie si curcubeu“. Chiar si numai acest nivel poetico-metafizic este suficient pentru a intelege directiile actiunii lui Chira; el dezvolta, intr-un discurs sincretic, stari obscure si idei disparate care s-au sedimentat in constiinta (si in subconstientul) unei comunitati rurale care este mult mai sensibila la sugestie decat la concept. Succesiunea unor episoade din realitati si din conventii diferite metaforizeaza si codificarea sugestia magica si invocatia crestina, formula redundanta („Oglinda pentru Reflectare“) si oximoronul („Clopotele Tacerii“) sau vehicularea unor abstractii care, in context, sporesc dificultatile de intelegere („proiecte“, „rotativa“, „mesaje“, „senzoriale“ etc) pregatesc o stare de miracol, creeaza asteptari care nu se inscriu in campul experientelor diurne. Si aceasta regie verbala este urmarita strict si in planul formelor plastice. Pamantul si apa, metalul si betonul, desfasurarea aeriana, modelajul si amprenta concava, formele geometrice plane si spatiale, semnele bizare si insemnele crestine se inscriu intr-un complex care traieste fundamental intr-o stare de ambiguitate: el ofera suficiente elemente de recunoastere prin raportare la experientele anterioare, dar scapa permanent oricarei definitii si rationalizari. Si aceasta constructie familiara si necunoscuta in aceeasi masura, oamenii se recunosc pe ei insisi, isi regasesc chipurile, in ipostaza copilariei, a maturitatii si a senectutii, fixate definitiv intr-o friza a aducerii aminte.
Asadar, din act artistic, lucrarea lui Chira devine un reper vital si ea chiar este racordata, in sensul cel mai strict, prin fire vizibile, de centrele vietii comunitare: biserica, scoala, camin cultural. Si oricat ar parea de naiva legarea mecanica, ea este perfect motivata tocmai de functia regulatoare pe care lucrarea a inceput deja sa o dobandeasca. Pentru ca a daruit unui loc, in care demult nu s-a mai intamplat nimic, o noua dimensiune si o noua speranta. Si insusi faptul ca ea ramane intr-o permanenta stare de proiect, ca lucrarile se vor relua in fiecare an si nu se vor sfarsi niciodata, creaza o situatie de simetrie cu ciclicitatea muncii agrariene, cu repetivitatea la nesfarsit a aceleiasi gesticulatii.
Cu un instinct artistic sigur, dar si in urma unor indelungi deliberari, Alexandru Chira a depasit tot ceea ce se intelege traditional prin creatia artistica; el nu a realizat doar o lucrare, oricat de valoroasa, intr-un spatiu oarecare, ci a reactivat o comunitate, i-a rascolit memoria, a facut din ea un coautor. Si daca sperantele locuitorilor din Tauseni se vor implini si vor fi amenajate drumurile de acces spre acest ansamblu, Alexandru Chira va fi nu numai autorul unei lucrari singulare si al unui proiect utopic, dar si primul artist din Romania care isi poate revendica paternitatea si asupra unui drum judetean.
Romania Literara nr.40,9 -15 octombrie 1996